1. NOłIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Definitia medicinei legale
Numită si medicină juridică, această disciplină complexă, preocupată de realitatea biologicăumană,obiectivă, respectiv medicina legală s-a născut din nevoia de justiŃie a fiinŃei umane – entitate bio-psiho-socio-spirituală unică si irepetabilă.
Desi o definiŃie care să cuprindă întreaga gamă a preocupărilor caracteristice acestui domeniu de activitate socio-profesională este dificil de conturat, totusi, pentru a putea reliefa rolul acestei discipline în constelaŃia materiilor specifice învăŃământului juridic, considerăm că medicina legală este o disciplină medicală de sinteză, situată la graniŃa dintre stiinŃele medico-biologice (în general, concrete) si cele socio-juridice (de regulă, abstracte), ce are drept scop sprijinirea
competentă a justiŃiei ori de câte ori pentru lămurirea unei cauze judiciare sunt necesare (anumite)precizări cu caracter bio-medical.
Apare cu totul si cu totul surprinzător faptul că, în mod aleatoriu, fără un fundament
motivaŃional solid, medicina legală este considerată o disciplină conexă în cadrul învătământuluijuridic, în pofida realităŃii care i-ar oferi loc între materiile fundamentale.
În România, până în anul 1953 a fost folosită denumirea de „medicină legală”, reflectată si în titulatura principalei instituŃii de specialitate, a cărei construcŃie a fost iniŃiată si realizată după planurile profesorului Mina Minovici si inaugurată la data de 20 decembrie 1892 sub numele (nou) de Morgă a orasului Bucuresti care în anul 1898 devine Institutul Medico-Legal. După anul 1953,Institutul medico-legal se transformă în Institutul de Cercetări StiinŃifice Medico-judiciare, iar disciplina adoptă denumirea de „medicină judiciară”, ce se va menŃine până în anul 1965 când revine la denumirea de „medicină legală.”
De asemenea, trebuie precizat că, până în anul 1931, în conformitate cu prevederile cuprinse în Legea Sanitară (din anul 1885, 1910 si 1926), sectorul medico-legal s-a aflat în subordinea
Ministerului SănătăŃii. Începând cu data de 01.01.1931, date fiind modificările legislative aduse de
Legea Sanitară din 1931, medicina legală trece în aria de jurisdicŃie a Ministerului JustiŃiei unde va
rămâne până în anul 1953 când, prin H.C.M. nr. 345/01.11.1953, sectorul medico-legal de
activitate, reorganizat, revine în cadrul Ministerului SănătăŃii.
1.2. Scurt istoric
Încă de la debutul învăŃământului superior medical, medicina legală s-a aflat printre
disciplinele obligatorii incluse în programa de învăŃământ. Astfel, în anul 1856, când a fost
înfiinŃată de către Carol Davila „Scoala de Chirurgie” de la Mihai Vodă, cu o durată a studiilor de 4
ani, medicina legală si toxicologia erau incluse în semestrul de vară al anului IV.
Personalitatea marcantă care a reorganizat activitatea si a modernizat instituŃia medico-legală
este prof. Mina Minovici (1858-1933), numit în postul de medic legist al capitalei în anul 1890.
Dintre cei 9 copii care au trăit (6 băieŃi si 3 fete din totalul celor 13) ai familiei Minovici încă
doi vor fi implicaŃi în activitatea de medicină legală si anume Nicolae Minovici (1868-1941) si
Stefan Minovici (1867-1935).
1.3. Domeniul de activitate al medicinei legale
În ceea ce priveste domeniul sau obiectul activităŃii de medicină legală, schematic acesta
poate fi dicotomizat în:
− tanatologie medico-legală sau patologia medico-legală morfo-logică (morfologia
medico-legală), care studiază aspectele legate de moarte (felul morŃii, cauzele morŃii, semnele
morŃii etc.); activitatea prosecturală care se desfăsoară în cadrul acestui sector medico-legal
www.referat.ro
este reprezentată de examinarea (externă si internă) a cadavrului sau a fragmentelor de
cadavru, indiferent de intervalul de timp (post-mor-tem) care a trecut până la examinarea
medico-legală;
− clinica medico-legală sau patologia medico-legală clinică ce are ca obiect de studiu
persoana (omul viu) sau documentele medicale ce aparŃin acesteia, în scopul probării unor
violenŃe exercitate asupra sa (examinarea medico-legală traumatologică), a posibilităŃii
executării pedepsei privative de libertate (expertiza medico-legală pentru
amânarea/întreruperea executării pedepsei ori a suspendării urmăririi penale /judecăŃii pentru
motive medicale), existenŃei discernământului (expertiza medico-legală psihiatrică) etc.
2. CADRUL LEGISLATIV AL ACTIVITĂłII
SI STRUCTURA REłELEI DE MEDICINĂ
LEGALĂ DIN ROMÂNIA
2.1. Reglementarea activităŃii de medicină legală
Activitatea de medicină legală din România se desfăsoară în conformitate cu prevederile
stipulate în următoarele acte normative:
– Legea nr. 459/2001 (publicată în M.O. al României, Partea I, nr. 418/27.07.2001), prin care
a fost aprobată O.G. nr. 1/2000 (publicată în M.O. al României Partea I, nr. 22/21.01.2000) privind
organizarea activităŃii si funcŃionarea instituŃiilor de medicină legală.
− Legea nr. 271/2004 (publicată în M.O. al României, Partea I nr. 616/07.07.2004) prin care a
fost aprobată O.G. nr. 57/2001 (publicată în M.O. al României, Partea I nr. 531/31.08.2001)
pentru modificarea si completarea O.G. nr. 1/2000;
− Regulamentul de aplicare a dispoziŃiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităŃii si
funcŃionarea instituŃiilor de medicină legală (publicat în M.O. al României, Partea I nr.
459/19.09.2000) aprobat prin H.G. nr. 774/2000 si modificat prin H.G. nr. 1204/2002.
− Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor si a altor lucrări
medico-legale (publicate în M.O. al României, Partea I, nr. 459/19.09.2000) aprobate prin
ordinul comun al Ministerului JustiŃiei (nr. 1 134/C/25.05.2000) si al Ministerului SănătăŃii
(nr. 2554/04.04.2000).
Prin aceste acte normative au fost înlocuite vechile reglementări referitoare la organizarea si
funcŃionarea reŃelei de specialitate, cuprinse în Decretul nr. 446/1996 (publicat în M.O. al României nr.
27/07.05.1996) si Hotărârea Consiliului de Ministri nr. 1085/1996 privind aprobarea Regulamentului de
aplicare a Decretului nr. 446/1996.
2.2. Principiile activităŃii de medicină legală
Din reglementările legale se pot desprinde următoarele elemente ce caracterizează activitatea
de medicină legală, elemente care pot fi considerate ca având valoare de principii:
1. activitatea de medicină legală este parte integrantă a asistenŃei medicale;
2. activitatea de medicină legală se realizează de medici legisti încadraŃi în instituŃiile medicolegale;
3. activitatea de medicină legală asigură mijloace de probă cu caracter stiinŃific atât organelor
judiciare (organe de urmărire penală – procurori si organe de cercetare penală, instanŃe de
judecată), cât si persoanelor (fizice sau juridice) interesate;
4. instituŃiile medico-legale sunt singurele unităŃi sanitare în care se desfăsoară, potrivit legii,
activitatea specifică medico-legală
5. activitatea de medicină legală se desfăsoară în baza unei metodologii unitare;
6. activitatea de medicină legală se desfăsoară cu respectarea principiului independenŃei si al
imparŃialităŃii medicului legist:
7. activitatea de medicină legală se desfăsoară cu respectarea principiului competenŃei
teritoriale si funcŃionale;
www.referat.ro
2.3. Structura reŃelei de medicină legală
InstituŃiile în care se desfăsoară activitatea specifică de medicină legală sunt următoarele:
a) Institutul NaŃional de Medicină Legală „Mina Minovici”, cu sediul în Bucuresti.
b) Institutele de medicină legală (fostele laboratoare exterioare de medicină-legală) în număr
de 5, din centrele medicale universitare: Timisoara, Târgu-Mures, Cluj-Napoca, Iasi si Craiova;
c) Serviciile de medicină legală judeŃene (fostele laboratoare medico-legale judeŃene) din
fiecare judeŃ, cu sediul în orasul resedinŃă de judeŃ;
d) Cabinetele de medicină legală, aflate în structura organizatorică a serviciilor de medicină
legală judeŃene si înfiinŃate în judeŃele mari, îsi au sediul în alte localităŃi decât cele resedinŃă de
judeŃ.
2.4. Consiliul superior de medicină legală
Noua structură creată în conformitate cu legislaŃia menŃionată, ce coordonează activitatea de
medicină legală din punct de vedere stiinŃific si metodologic împreună cu Ministerul SănătăŃii
Publice, pentru asigurarea unor practici medico-legale unitare, este alcătuită din:
– directorii institutelor de medicină legală;
– profesorii de medicină legală din Ńară;
– presedintele comisiei de specialitate din Ministerul SănătăŃii Publice;
– seful comisiei de specialitate a Colegiului Medicilor din România;
– trei medici legisti din diferite servicii de medicină legală judeŃene, numiŃi prin ordin al
ministrului sănătăŃii publice la propunerea directorului general al I.N.M.L. „Mina
Minovici”;
– un reprezentant al Ministerului SănătăŃii Publice, numit prin ordin al ministrului sănătăŃii;
– un reprezentant al Ministerului JustiŃiei, numit prin ordin al ministrului justiŃiei;
– un reprezentant al Ministerului Public, numit prin ordin al ministrului justiŃiei;
– un reprezentant al Ministerului AdministraŃiei si Internelor, numit prin ordin al ministrului
administraŃiei si internelor.
2.5. Comisiile mixte
Comisiile mixte se constituie prin ordin comun al ministrului sănătăŃii si al ministrului justiŃiei
în vederea realizării controlului, verificării, ori de câte ori există indicii cu privire la nerespectarea
dispoziŃiilor legale în desfăsurarea activităŃii de medicină legală. Aceste comisii mixte sunt
alcătuite dintr-un număr par de membri (minim 4), reprezentaŃi prin:
– medici legisti, în activitate (din cadrul Ministerului SănătăŃii) cu gradul de medic primar;
– juristi din cadrul Ministerului JustiŃiei.
În componenŃa comisiilor mixte numărul medicilor legisti trebuie să fie egal cu numărul
juristilor.
2.6. Consiliul de analiză si evaluare
a activităŃii de medicină legală
Consiliul de analiză si evaluare a activităŃii de medicină legală a fost înfiinŃat în vederea
evaluării activităŃii de medicină legală si a activităŃii de control desfăsurate de comisiile mixte,
fiind alcătuit din:
a) ministrul sănătăŃii – în calitate de presedinte;
b) ministrul justiŃiei;
c) ministrul administraŃiei si internelor;
d) procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de CasaŃie si JustiŃie;
e) directorul general al I.N.M.L. „Mina Minovici” Bucuresti;
f) directorii institutelor de medicină legală.
www.referat.ro
3. CAUZALITATEA
DIN PERSPECTIVĂ MEDICO-LEGALĂ
În medicina legală, cauzalitatea presupune folosirea, de regulă, a două noŃiuni (de cele mai
multe ori confundate între ele atât de către juristi, cât si de medicii legisti): legătura de cauzalitate si
raportul de cauzalitate.
3.1. Legătura de cauzalitate
Este o noŃiune ce exprimă corelaŃia (dependenŃa) dintre traumatism si prejudiciul generat
(leziune traumatică sau deces).
Legătura de cauzalitate poate fi:
■ primară sau directă
− imediată/necondiŃionată, calificată ca atare ori de câte ori între traumatism si efect nu se
interpune nimic;
− mediată/condiŃionată, ce se stabileste atunci când între traumatism si consecinŃele
posttraumatice acŃionează se interpun factori preexistenŃi cu rol favorizant; în lipsa acestor
factori preexistenŃi elementul traumatic nu ar fi fost suficient să genereze efectul!
Rezultă două posibilităŃi:
• factorii preexistenŃi agravează efectele traumatismului;
• traumatismul agravează patologia preexistentă.
■ secundară sau indirectă
Se consideră legătură de cauzalitate indirectă atunci când între traumatism si efect se
interpune o complicaŃie;
■ terŃiară sau asociativă (dublu condiŃionată)
Acest tip de legătură ar putea fi stabilit atunci când, la realizarea efectului, participă atât
patologia preexistentă, cât si o complicaŃie (apărută posttraumatic)
3.2. Raportul de cauzalitate
Raportul de cauzalitate este o noŃiune ce presupune compararea leziunilor traumatice
decelate si a obiectelor traumatice care le-au generat, pentru ierarhizarea lor, deci se realizează o
discriminare între cauzele concuratoare (asociate, de aceeasi valoare sau adjuvante, neesenŃiale);
această noŃiune are aplicabilitate în cazul existenŃei mai multor agresori, pentru a se putea stabili,
prin prisma leziunilor traumatice produse victimei, gravitatea faptei fiecăruia si implicit sancŃiu-nea
juridică adecvată.
4. ELEMENTE DE TANATOLOGIE
MEDICO-LEGALĂ
Tanatologia medico-legală studiază problematica morŃii organismului uman.
4.1. DefiniŃia morŃii si a vieŃii
Moartea, ce reprezintă un moment în evoluŃia viului si un proces în existenŃa individului, este
definită prin încetarea definitivă si ireversibilă a vieŃii prin oprirea funcŃiilor vitale (cardiocirculatorie
si respiratorie) ce determină dispariŃia individului ca entitate biologică.
În opoziŃie cu moartea, viaŃa, această „minciună perfectă si perpetuă” (Arthur Schopenhauer,
1788-1860), este considerată o formă superioară de miscare a materiei, reprezentând o sinteză a
www.referat.ro
tuturor proceselor mecanice, fizice si chimice care au loc în organism si care se caracterizează
prin: metabolism, (auto)reproducere, reactivitate/exci-tabilitate, variabilitate si evoluŃie.
4.2. Etapele morŃii
Indiferent de felul si/sau cauza morŃii, organismul uman par-curge următoarele etape sau faze
evolutive, aflate la limita (pasajul) viaŃă-moarte, până la instalarea morŃii definitive, ireversibile.
Aceste etape sunt: agonia, moartea clinică si moartea biologică sau definitivă.
4.2.1. Agonia („viaŃă redusă”)
Este o etapă premergătoare (sau iniŃială) a morŃii, o etapă de „luptă” în care fenomenele
tanatologice se impun faŃă de fenomenele biologice; în consecinŃă se produce o diminuare a
funcŃiilor vitale (cardio-circulatorie si respiratorie) si alterarea, până la dispariŃie a funcŃiilor vieŃii
de relaŃii.
1. Fazele agoniei:
− euforică sau de preagonie;
− de „privire fixă”;
− de imobilitate.
2. Formele agoniei; în funcŃie de felul tulburărilor de constienŃă sunt descrise:
− agonia constientă sau lucidă;
− agonia inconstientă sau delirantă;
− agonia alternantă.
3. Durata agoniei cuprinde intervalul de timp la debutul manifestărilor până la încetarea
funcŃiilor vitale (cardio-circulatorie si respiratorie) si instalarea morŃii clinice.
4.2.2. Moartea clinică (moartea relativă)
Este o etapă intermediară (între viaŃă si moartea definitivă), ireversibilă spontan, care se
caracterizează prin încetarea funcŃiilor vitale (vegetative): cardio-circulatorie si respiratorie.
Această etapă durează din momentul încetării funcŃiilor vitale până la instalarea leziunilor
ireversibile la nivelul sistemului nervos central (moartea creierului fiind criteriul morŃii
organismului).
Moartea clinică este un fenomen comun atât morŃilor violente, cât si celor neviolente,
indiferent de cauza care a iniŃiat „lanŃul” tanatogenerator.
4.2.3. Moartea biologică (moartea reală sau definitivă)
Este o etapă ireversibilă (nici spontan si nici artificial, prin metode de resuscitare, individul
nu va mai putea reveni la viaŃă) a procesului tanatogenerator, caracterizată prin încetarea funcŃiilor
vitale si apariŃia leziunilor ireversibile la nivelul sistemului nervos central.
După instalarea morŃii reale pot fi puse în evidenŃă semnele morŃii si pentru un timp (diferit de
la un organ/Ńesut la altul, în funcŃie de rezistenŃa acestora la lipsa oxigenului) mai persistă
manifestările postvitale.
4.3. Semnele morŃii
4.3.1. Semnele negative de viaŃă
Semnele negative de viaŃă prezintă următoarele caracteristici:
apar imediat după încetarea funcŃiilor vitale (cardio-circulatorie si respiratorie);
au valoare orientativă, nepermiŃând susŃinerea diagnosticului de moarte reală;
sunt date de alterarea „trepiedului vital”: creier (activitatea sistemului nervos) – cord
www.referat.ro
(activitatea sistemului cardio-circulator) – plămân (activitatea sistemului respirator).
Din categoria semnelor negative de viaŃă fac parte:
• aspectul general si poziŃia corpului,
• midriaza fixă;
• lipsa reflexelor;
• lipsa respiraŃiei;
• lipsa activităŃii cardio-vasculare;
4.3.2. Semnele pozitive de moarte
Semnele pozitive de moarte, denumite si modificări (fenomene) cadaverice, sunt considerate
semnele morŃii reale sau semnele de certitudine ale decesului.
4.3.2.1. Semnele pozitive precoce de moarte
a) răcirea cadavrului (algor mortis):
− este fenomenul de cedare a căldurii, către exterior, datorită lipsei circulaŃiei sanguine;
− diagnosticul de moarte reală se pune atunci când temperatura măsurată intrarectal este de 20
grade C;
b) deshidratarea:
− se produce datorită diminuării lichidelor din zonele/straturile superficiale ale pielii, prin
evaporare, în condiŃiile întreruperii circulaŃiei sanguine;
− prin deshidratare se produc zonele de pergamentare
c) lividităŃile cadaverice (livor mortis; lividus = vânăt):
− sunt pete rosietice-violacee ce apar prin distribuŃia/acumularea sângelui în zonele declive,
„de jos” ale cadavrului, sub influenŃa forŃei gravitaŃionale si în lipsa circulaŃiei sângelui,
− în evoluŃia lor lividităŃile cadaverice parcurg următoarele faze:
• faza de hipostază;
• faza de difuziune;
• faza de imbibiŃie.
− pot indica:
• timpul care a trecut de la deces;
• poziŃia sau modificarea poziŃiei cadavrului;
d) rigiditatea cadaverică (rigor mortis; înŃepenire sau redoare cadaverică):
− este consecinŃa întăririi/contracturii muschilor scheletici;
− fazele rigidităŃii cadaverice:
• de instalare;
• de stare;
• de rezoluŃie.
e) autoliza – fenomen cadaveric distructiv, precoce care se desfăsoară în absenŃa microbilor,
sub influenŃa enzimelor proprii organismului, precedând putrefacŃia împreună cu care determină
ramolirea si lichefierea Ńesuturilor si organelor.
4.3.2.2. Semnele pozitive tardive de moarte
În funcŃie de conservarea aspectului cadavrului (inclusiv a leziunilor traumatice), semnele sau
modificările pozitive tardive de moarte, pot fi distructive, semiconservatoare sau conservatoare.
A. Modificări distructive:
1. putrefacŃia = proces cadaveric distructiv tardiv, ce se desfăsoară sub influenŃa germenilor
microbieni (aerobi si anaerobi), continuând autoliza si generând, în final, descompunerea
cadavrului.
CondiŃiile care favorizează putrefacŃia sunt:
− temperatura = între 20 si 35 grade C;
− ventilaŃia bună (abundenŃa de O2);
− umiditatea.
2. Distrugerea cadavrului de către:
www.referat.ro
− vieŃuitoare (animale, insecte etc.);
− om, în mod intenŃionat sau accidental, prin metode fizice (incinerarea), chimice (substanŃe
caustice) sau mecanice prin depesaj.
B. Modificări semiconservatoare; cadavrul mai poate fi identificat si eventualele leziuni
traumatice (externe) mai pot fi recunoscute, dar cu oarecare dificultate. În rândul manifestărilor
semiconservatoare se descrie adipoceara (saponificarea sau săpunul de cadavru).
CondiŃiile de mediu prielnice saponificării:
– mediu umed (bălŃi, lacuri, latrine etc.);
– oxigen în cantitate redusă (absent);
– temperatură ridicată.
C. Modificări conservatoare:
1. Naturale
a) mumificarea, presupune deshidratarea generalizată a cadavrului; se produce în condiŃii de
mediu favorabile reprezentate prin:
– temperatură crescută;
– ventilaŃie bună;
– umiditate scăzută sau absentă.
b) lignifierea sau tăbăcirea, este o formă particulară de mumifiere ce se produce în mediile
bogate în acid tanic si humic;
c) pietrificarea = mineralizarea;
d) congelarea (îngheŃarea);
2. Artificiale
– menŃinerea în camere frigorifice;
– îmbălsămarea;
– plastifierea.
4.4. Clasificarea medico-legală a morŃii – felul morŃii
Din perspectivă medico-legală si juridică, prin prisma împrejurărilor în care a survenit decesul
unei persoane, în scopul elucidării cauzelor, condiŃiilor si circumstanŃelor ce au determinat sau
contribuit la producerea morŃii, după efectuarea autopsiei, se poate vorbi de moarte violentă si de
moarte neviolentă. Înainte de efectuarea autopsiei, de regulă la cercetarea ce se întreprinde la faŃa
locului, se acceptă o formă intermediară, cu caracter provizoriu (respectiv până după efectuarea
autopsiei) între cele două feluri de moarte menŃionate si anume moartea suspectă de a fi violentă.
4.4.1. Moartea neviolentă
Moartea neviolentă este moartea care se produce fără a se încălca dreptul la viaŃă al fiinŃei
umane si/sau fără intervenŃia unui agent traumatic extern organismului; determinată exclusiv de
cauze interne, moartea neviolentă poate fi:
− naturală (moartea „de bătrâneŃe”) – ce survine la vârste înaintate, prin procesul fiziologic
de îmbătrânire a organismului;
− patologică – moartea ca eveniment final al evoluŃiei unei afecŃiuni, boli organice etc.
4.4.2. Moartea violentă
Moartea violentă poate fi definită ca fiind moartea ce se produce ca urmare a nerespectării
dreptului la viaŃă al fiinŃei umane, datorită intervenŃiei unui agent traumatic (factor) extern
organismului.
Întrucât în marea majoritate a cazurilor este rezultatul încălcării relaŃiilor sociale ce se nasc în
jurul si datorită bunului cel mai de preŃ al omului (dreptul la viaŃă) ori de câte ori un deces este
etichetat, din punct de vedere medico-legal, ca fiind violent, se vor declansa procedurile judiciare
specifice, astfel încât să se poată stabili împrejurările în carte a survenit moartea persoanei
respective, forma de vinovăŃie cu care a fost produsă si în consecinŃă dacă se impune aplicarea unei
www.referat.ro
sancŃiuni juridice.
Moartea violentă poate surveni în următoarele împrejurări:
a) accidente, situaŃie în care forma de vinovăŃie este culpa, fie a persoanei însăsi fie a
autorului; deci moartea se produce întâmplător, fără să se fi urmărit ori acceptat deznodământul fatal.
b) sinucideri, acte autolitice produse, de cele mai multe ori, cu intenŃie (directă) dar si, în
unele cazuri, din culpă.
c) crime, omucideri heteroagresive, produse cu intenŃie (directă sau indirectă) ori cu
praeterintenŃie.
d) execuŃie capitală (pedeapsa cu moartea) este o împrejurare particulară de deces a unei
persoane care a fost condamnată printr-o hotărâre definitivă si irevocabilă a unei instanŃe de
judecată legal investită.
4.4.3. Moartea suspectă de a fi violentă
Asa cum am precizat, înainte de efectuarea autopsiei medico-legale, cu ocazia cercetărilor
judiciare efectuate la faŃa locului sau în cadrul anchetei preliminare, declansate cu ocazia
descoperirii unui cadavru uman, la limita dintre cele două tipuri, diametral opuse de moarte
(violentă si neviolentă) poate fi descrisă moartea suspectă de a fi violentă; denumită si obscură
(O.M.S.)
Se consideră moarte suspectă de a fi violentă în următoarele situaŃii:
a) decesul unei persoane a cărei sănătate, prin natura serviciului, a fost verificată periodic din
punct de vedere medical;
b) deces care survine în timpul unei misiuni de serviciu, în incinta unei întreprinderi sau
instituŃii;
c) deces care survine în custodie (moartea persoanelor aflate în detenŃie sau private de
libertate, în spitalele psihiatrice, decesele în spitale penitenciare, în închisoare sau în arestul
poliŃiei), moartea asociată cu activităŃile poliŃiei sau armatei în cazul în care decesul survine în
cursul manifestaŃiilor publice sau orice deces care ridică suspiciunea nerespectării drepturilor
omului, cum este suspiciunea de tortură sau orice altă formă de tratament violent sau inuman;
d) multiple decese repetate, în serie sau concomitente într-o comunitate;
e) cadavre neidentificate sau scheletizate;
f) decese survenite în locuri publice sau izolate;
g) când moartea survine la scurt interval de timp (de regulă, până la 24 ore) de la internarea
într-o unitate sanitară, timp în care nu s-a putut stabili un diagnostic (prin care să se poată explica
decesul), care să excludă o moarte violentă;
h) când moartea este pusă în legătură cu o deficienŃă în acorda-rea asistenŃei medicale sau în
aplicarea măsurilor de profilaxie ori de protecŃie a muncii;
i) decesul pacientului a survenit în timpul sau la scurt timp după o intervenŃie diagnostică sau
terapeutică medico-chirurgicală.
j) moartea subită (deces survenit brusc, rapid, în plină stare de sănătate, la o persoană fără o
patologie diagnosticată ori cu o afecŃiune cronică, aflată în tratament si a cărei evoluŃie nu
presupunea acest deznodământ).
k) moartea prin inhibiŃie (moartea reflexă);
l) moartea funcŃională sau moartea dinamică (Claude Bernard).
5. AUTOPSIA MEDICO-LEGALĂ
5.1. DefiniŃie
Sinonimă cu necropsia autopsia medico-legală, asa cum indică si denumirea, este o activitate
specifică instituŃiei medico-legale, ce constă în examinarea completă, externă si internă,
macroscopică si de laborator a cadavrului uman, pentru aflarea cauzelor decesului (iniŃialăintermediară-
imediată si eventual favorizantă) în vederea stabilirii felului si a împrejurărilor în care sa
produs moartea.
Facem precizarea că noŃiunea de cadavru, din punct de vedere medico-legal, este mai vastă si
semnifică atât corpul uman întreg, fără viaŃă, ori fragmente din acesta (spre exemplu, numai capul
www.referat.ro
sau numai trunchiul etc.), indiferent de timpul trecut de la deces (deci fără a avea importanŃă gradul
si tipul de descompunere), cât si scheletul uman în totalitate sau diverse fragmente osoase.
5.2. Tipuri de autopsie
Autopsia, la modul general, poate fi:
5.2.1. Anatomo-patologică
Acest tip de necropsie se execută în laboratorul de prosectură din cadrul unui spital, de către
un medic anatomo-patolog, pentru a se confirma/infirma patologia ce a determinat decesul
pacientului ce a fost internat si a decedat în acea unitate sanitară.
5.2.2. Demonstrativ-stiinŃifică
Se efectuează în cadrul instituŃiilor de învăŃământ superior medical, în scopul pregătirii sau
aprofundării cunostinŃelor cursanŃilor.
5.2.3. Medico-legală
Denumită si judiciară sau oficială, autopsia medico-legală are următoarele particularităŃi:
1. este efectuată numai de către medicul legist;
2. se execută la unitatea medico-legală pe a cărei rază teritorială s-a produs decesul persoanei
sau unde a fost găsit cadavrul;
3. este obligatorie, fără a mai fi necesar acordul aparŃinătorilor/reprezentanŃilor legali (deci
nu se poate obŃine scutire de autopsie), în următoarele cazuri:
a) moarte violentă, chiar si atunci când a trecut o perioadă de timp indiferent de
durată între evenimentul traumatic (accident, agresiune etc.) până la deces iar moartea poate
fi pusă în legătură cu acel eveniment ori se afirmă acest lucru (de regulă de către familie,
rude etc.);
b) moarte de cauză necunoscută (spre exemplu, atunci când familia, rudele,
cunoscuŃii etc. nu pot proba cu documente medicale o patologie prin care să se poată
explica decesul);
c) cauza morŃii este suspectă de a fi violentă.
4. autopsia medico-legală trebuie să fie completă;
5. autopsia medico-legală se execută numai în baza unui document oficial, scris, care trebuie
să îndeplinească solemnităŃile impuse de lege, fiind emis de un organ de anchetă, abilitat, al statului
(rezoluŃie motivată, ordonanŃă etc.);
6. după efectuarea autopsiei medico-legale, datele obŃinute sunt trecute într-un raport de
constatare medico-legală necoptică.
5.3. Obiectivele autopsiei medico-legale
În urma efectuării autopsiei judiciare, în concluziile raportului de constatare medico-legală
necroptică pe care-l întocmeste, medicul legist trebuie să răspundă la următoarele obiective:
1. felul morŃii (violentă sau neviolentă);
2. cauza medicală a morŃii;
3. legătura de cauzalitate;
4. raportul de cauzalitate;
5. data morŃii;
6. rezultatele examinărilor de laborator: grupa de sânge, alcolemie etc.
6. REACłIA VITALĂ
Prin reacŃie vitală, în medicina legală, se înŃelege totalitatea modificărilor locale (ale
Ńesuturilor, organelor) si/sau generale (ale întregului corp) ce apar în organismul (uman) viu, ca
răspuns la acŃiunea unui agent traumatic – mecanic, fizic, chimic, biologic.
ReacŃia vitală reprezintă un criteriu de diferenŃiere a leziunilor traumatice din timpul vieŃii de
cele produse după moarte;
www.referat.ro
În categoria generică a reacŃiilor vitale pot fi incluse:
6.1. Semnele vitale
Semnele vitale (asa cum reiese si din denumire) indică posibilitatea ca subiectul să fi fost în
viaŃă în momentul producerii leziunilor traumatice:
• „ciuperca” de spumă, la cadavrele scoase din apă;
• funinginea din jurul orificiilor nazale sau a gurii la cadavrele găsite la locul incendiilor;
• protruzia limbii între arcadele dentare, mai ales la cadavrele la care cauza morŃii o constituie
asfixia mecanică;
• „emisia” spermatică (prezenŃa spermei exteriorizată la nivelul regiunii genitale);
• prezenŃa sângelui în jurul cadavrului:
6.2. ReacŃia vitală propriu-zisă
În această grupă sunt incluse modificările posttraumatice cu caracter cert vital, care în mod
sigur au survenit în timpul vieŃii.
6.2.1. ReacŃii vitale propriu-zise locale
a) hemoragia tisulară – leziune infiltrativ-hemoragică, numită frecvent în activitatea practică
„infiltrat sanguin”, „infiltrat hemoragic” sau „infiltrat de sânge”.
b) coagularea (proprietate a sângelui care se pierde după moarte);
c) crusta, etapă în evoluŃia spre vindecare a plăgilor sau excoriaŃiilor;
d) retracŃia Ńesuturilor secŃionate – îndepărtarea (dehiscenŃa) marginilor plăgii, ce dă
impresia de lipsă de Ńesut;
e) inflamaŃia – reacŃia de răspuns (de protecŃie) a organismului viu la acŃiunea unor factori
sau agenŃi ai mediului, având drept scop anularea sau diminuarea consecinŃelor posttraumatice
(repararea Ńesutului lezat).
f) transformările hemoglobinei din infiltratele sanguine posttraumatice;
g) reacŃii enzimatice (peroxidaze, pseudoperoxidaze – V. Belis) prin care pot fi diferenŃiate
infiltratele sanguine de lividităŃile cadaverice.
6.2.2. ReacŃii vitale propriu-zise generale
a) aspiratul pulmonar
b) conŃinutul gastric
c) embolia
d) anemia
e) septicemia
f) socul
g) depistarea substanŃelor toxice în sânge si/sau în diferite organe
6.3. ReacŃii/manifestări postvitale (supravitale)
ReacŃiile postvitale sunt definite ca totalitatea fenomenelor de „viaŃă reziduală” a unor celule,
Ńesuturi, organe sau chiar părŃi din organism, după încetarea vieŃii (după încetarea funcŃionalităŃii
„trepiedului Bichat”: sistem nervos – cord – plămân).
Se întâlnesc la formaŃiunile anatomice mai puŃin diferenŃiate, care au o mai mare rezistenŃă la
anoxie (prin trecerea rapidă de la metabolismul aerob la cel anaerob).
6.4. Modificări post-mortem
Reprezintă totalitatea leziunilor traumatice produse cadavrului, în mod accidental sau cu
intenŃie:
a) diverse leziuni traumatice externe (excoriaŃii, plăgi) sau interne (cel mai frecvent întâlnite
www.referat.ro
sunt fracturile de coloană vertebrală, fracturile costale, de mandibulă etc.), survenite în timpul
manipulării sau transportului cadavrului;
b) incinerarea cadavrului, totală sau parŃială;
c) acŃiunea unor substanŃe toxice caustice care fie nu mai permit identificarea, fie distrug
cadavrul în totalitate;
d) depesajul – ciopârŃirea, fragmentarea, secŃionarea cadavrului, parŃială sau totală;
e) aruncarea unui cadavru de la înălŃime, în scopul producerii unor leziuni traumatice prin
care să se poată explica decesul si care să mascheze mecanismele reale tanatogeneratoare;
f) „spânzurarea” unui cadavru, de cele mai multe ori după decesul prin sugrumare sau
strangulare.
7. ASFIXIILE DE APORT
7.1. Procesul respirator
Prin asfixie se înŃelege, în mod obisnuit, acea stare patologică a organismului determinată de
lipsa oxigenului.
Procesul respirator se desfăsoară în trei etape:
I. etapa de aport, în care aerul atmosferic încărcat cu oxigen (aer inspirat) pătrunde prin
orificiile respiratorii (nasul si gura), străbate căile aeriene (nasofaringe, laringe, trahee, bronhii si
ramificaŃiile acestora) pentru a ajunge în plămâni, la ultima diviziune a conductelor aerifere,
alveolele pulmonare.
În acest moment, are loc o etapă intermediară, numită etapa de schimb alveolo-capilar, care
presupune realizarea schimbului gazos în dublu sens.
II. etapa de transport, ce presupune, transportul gazelor în dublu sens, prin intermediul
sângelui.
Urmează o etapă intermediară, respectiv etapa de schimb capi-laro-celular.
III. etapa de utilizare, ce presupune folosirea oxigenului pentru „respiraŃia celulară” a fiecărui
Ńesut sau organ, concomitent cu producerea de CO2.
În funcŃie de etapa în care survine perturbarea funcŃiei respiratorii, se pot deosebi:
1. anoxii de aport (anoxii anoxice); provocate de cauze:
• neviolente (patologice);
• violente (asfixii).
2. anoxii de transport; care pot fi:
• anoxii stagnante.
• anoxii anemice.
3. anoxii de utilizare (anoxii histotoxice)
Asfixiile sau anoxiile de aport de cauză violentă, care fac obiectul de studiu al medicinei
legale, pot fi clasificate astfel:
– asfixii mecanice:
gâtului
• prin comprimarea
toracoabdominală
• prin obstrucŃie
– asfixii chimico-atmosferice
– asfixii hipokinetice.
7.2. Asfixiile mecanice
7.2.1. Elemente introductive
Asfixiile mecanice însumează totalitatea formelor de anoxie anoxică (de aport) de cauză
violentă, prin care este împiedicată (în mod mecanic) pătrunderea aerului – cu o concentraŃie
www.referat.ro
normală de oxigen – prin căile respiratorii, până la nivelul alveolelor pulmonare.
7.2.2. Asfixiile mecanice prin comprimare
7.2.2.1. Spânzurarea
Este o formă de asfixie mecanică realizată prin comprimarea gâtului cu un laŃ acŃionat de
greutatea (totală sau parŃială) a propriului corp, atras de forŃa gravitaŃională; laŃul prezintă o extremitate
fixată de un suport (copac, balcon, Ńeavă etc.) si una circulară în jurul gâtului.
Din punct de vedere medico-legal, spânzurarea poate fi clasificată:
A. În funcŃie de poziŃia nodului:
− spânzurare tipică – nodul este situat în regiunea posterioară a gâtului, la ceafă;
− spânzurare atipică – când nodul se află în oricare altă poziŃie (anterioară, laterală sau anterolaterală).
B. după cum cadavrul atinge sau nu o suprafaŃă de sprijin:
− spânzurare completă, când corpul este suspendat în laŃ, deasupra planului de sprijin, fără a
se rezema de nici o suprafaŃă;
− spânzurare incompletă, când cadavrul atârnat în laŃ atinge suprafaŃa de sprijin cu o anumită
regiune a corpului: spânzurarea în picioare, în genunchi, spânzurarea în poziŃia culcat etc.
Elementul specific în spânzurare este sanŃul de spânzurare.
7.2.2.2. Strangularea
Este o formă de asfixie mecanică realizată prin comprimarea gâtului cu un laŃ acŃionat de o
forŃă, alta decât cea a propriului corp atras de forŃa gravitaŃională.
7.2.2.3. Sugrumarea
Este o formă de asfixie mecanică ce se realizează prin comprimarea gâtului cu mâna/mâinile.
7.2.3. Asfixiile mecanice prin obstrucŃie
7.2.3.1. Sufocarea
Este o formă de asfixie mecanică realizată prin astuparea orificiilor respiratorii superioare
(nasul, gura) si făcând imposibilă pătrunderea aerului prin căile respiratorii spre plămân (spre
alveolele pulmonare).
Sufocarea se poate realiza:
− cu mâna, în mod direct sau prin intermediul unor obiecte moi (pernă, fular, batistă etc.),
care acoperă orificiile respiratorii;
− prin împingerea si menŃinerea capului (viscerocraniului) în obiecte moi;
− prin aplicarea unor pungi de plastic pe cap, strânse pe gât, sub mandibulă;
− prin fixarea unor benzi adezive (tip scotch) pe orificiile respiratorii externe.
7.2.3.2. Înecarea
Este o formă de asfixie mecanică ce se realizează prin obstrucŃia căilor respiratorii/alveolelor
pulmonare cu lichide ce înlocuiesc aerul respirat, consecutiv contactului parŃial (numai capul sau
numai orificiile respiratorii) sau total al organismului (scufundare) cu lichidul respectiv.
Din punct de vedere medico-legal se face distincŃie între submersie, termen prin care se
înŃelege moartea organismului consecutivă contactului cu mediul lichid, cu alte cuvinte o asfixie
mecanică propriu-zisă, si imersie, noŃiune prin care se înŃelege aruncarea cadavrului în apă; în
această ultimă situaŃie moartea s-a produs prin alte cauze (fie o moarte violentă, fie o moarte
patologică), iar prin imersie se încearcă disimularea decesului.
www.referat.ro
Modificări specifice
− datorate contactului organismului cu mediul lichid: „pielea de găină” macerarea pielii
(apariŃia „mâinii de spălătorească”), detasarea epidermului („mănusa morŃii”), căderea
părului, colonizarea cu alge, adipoceara, putrefacŃia (cap negru, balonizare etc.)
− datorate înecării – petesii plurale, prezenŃa apei si a elemente-lor din apă în căile respiratorii
si digestive „ciuperca” înecaŃilor etc.
− datorate vieŃuitoarele acvatice: lipsa unor părŃi moi etc.
− datorate deplasării cadavrului cu apariŃia unor leziuni traumatice de târâre etc.
− datorate manevrelor de reanimare.
7.3. Asfixiile chimico-atmosferice
Asfixiile chimico-atmosferice reprezintă totalitatea formelor de anoxie anoxică (de aport) de
cauză violentă, caracterizate prin alterarea compoziŃiei chimice normale a aerului atmosferic
inspirat.
Se pot produce în două circumstanŃe:
• când cantitatea de O2 atmosferic scade treptat, concomitent cu acumularea de CO2, cresterea
temperaturii si a umidităŃii si acumulării de substanŃe organice rău mirositoare;
• când O2 este înlocuit cu gaze inerte (azot, metan) sau viciate (cu o concentraŃie crescută de
CO2, hidrogen sulfurat etc.): în WC-uri, în beciurile unde fermentează vinul, în pesteri (speologi
prinsi în „pungile de metan”), în mlastini etc.
7.4. Asfixiile hipokinetice
Sunt reprezentate prin totalitatea formelor de anoxie anoxică (de aport) de cauză violentă,
determinate de epuizarea miscărilor (excursiilor) respiratorii, ceea ce face ca aerul atmosferic, cu o
concentraŃie normală de oxigen si în lipsa unui obstacol care să blocheze orificiile si/sau căile
respiratorii, să nu mai poată ajunge la nivelul alveolelor pulmonare.
Astfel de asfixii se identifică atunci când corpul este atârnat în poziŃie verticală, fiind susŃinut
de:
– membrele toracice (crucificarea, „spânzurarea” de mâini etc.);
− membrele pelvine („spânzurarea” cu capul în jos).
−
8. NOłIUNI DESPRE LEZIUNILE
SI MOARTEA PRIN ARME DE FOC
Armele de foc sunt mecanisme/instrumente de atac sau de apărare, ce acŃionează prin
intermediul unui proiectil (agent traumatic mecano-dinamic), a cărui deplasare este
indusă/determinată de arderea unei pulberi explozive.
Din punct de vedere medico-legal si criminalistic, leziunile ce pot fi produse de armele de foc
sunt:
• leziuni primare, determinate de factorii primari ai împuscării: proiectil sau fragmente de
proiectil;
• leziuni secundare, generate de factorii secundari ai împuscării:
- flacăra
- gazele;
- pulberea arsă sau arzândă;
- pulberea nearsă.
• leziuni/urme terŃiare sau reziduale, induse de factori/elemente reziduale care se găsesc în
interiorul Ńevii si care sunt antrenate si transportate de proiectil: unsoare, rugină, pulberi din
tragerile anterioare, fragmente metalice etc.
www.referat.ro
• leziuni/urme cuaternare sau conexe, datorate factorilor/elementelor preluate de proiectil în
trecerea sa prin diverse medii (nisip, făină, fulgi de pernă etc.) sau prin ricosare.
Leziunile secundare, terŃiare si cuaternare mai sunt denumite generic si leziuni sau urme
suplimentare sau complementare.
8.1. Leziunile traumatice produse de armele de foc cu glonŃ
GlonŃul, ca proiectil unic, poate produce asa numita plagă prin împuscare formată din:
orificiul de intrare, canal si orificiul de iesire ce se formează (în situaŃia în care glonŃul părăseste
corpul victimei).
Orificiul de intrare („rana balistică”) – leziune de impact în împuscare apare sub forma unei
soluŃii de continuitate cu „lipsă de Ńesut”.
În jurul orificiului de intrare pot fi constatate asa-numitele inele (centuri sau gulerase):
− inelul de contuzie (sinonime: inelul de excoriaŃie, inelul de eroziune sau inelul traumatic);
− inelul de stergere – inelul de depozitare a „murdăriei” aflată pe glonŃ (elementele terŃiare);
− inelul de metalizare.
Orificiul de iesire (plaga de iesire), apare sub forma unei soluŃii de continuitate fără „lipsă de
Ńesut”.
Canalul sau canalul-traiect este drumul parcurs de proiectil de la orificiul de intrare până la
orificiul de iesire, caz în care se numeste canal transfixiant, sau până unde se opreste în corp, caz în
care este denumit canal perforant sau „canal orb” ori „în deget de mănusă”.
Factorii secundari ai împuscării pot produce:
a) flacăra – pe lângă efectul luminos si efect termic, inexistent la pulberea fără fum (deoarece
durata flăcării este foarte mică), dar care în cazul pulberii negre va determina arsuri ale hainelor,
părului, tegumentului (epidermului).
b) gazele pot avea trei tipuri de acŃiuni: mecanică, termică si chimică.
c) fumul (funinginea sau pulberea arsă):
− trasează în jurul orificiului de intrare o zonă circulară sau ovalară, cu diametrul de 3-8 cm,
numită „mansonul de fum”;
− participă la formarea zonei de tatuaj din jurul orificiului de intrare.
d) pulberea nearsă sau arzândă este reprezentată prin granule de pulbere, veritabile mici
proiectile ce pătrund în piele;
− participă la formarea zonei de tatuaj;
Zona de tatuaj
− este dispusă în jurul orificiului de intrare, pe o arie mai mare, de ordinul centimetrilor;
− este determinată de pulberea nearsă, arsă sau arzând (factori secundari); uneori, la formarea
zonei de tatuaj pot participa si elementele terŃiare (fragmentele metalice) aruncate din canalul
Ńevii sub presiunea mare a gazelor si încrustate în piele;
− se formează prin pătrunderea microparticulelor de pulbere în piele (epiderm); nu se spală
sub jet de apă;
− are o formă rotundă sau ovalară, în funcŃie de unghiul de tragere;
− apare ca o zonă (negricioasă sau cenusie) de aspect pulverulent, presărată cu încrustaŃii
(granule de pulbere arzând), cu o regiune centrală mai densă (mai intens colorată) si cu
margini mai deschise la culoare.
Zona de pseudotatuaj
− se găseste în jurul orificiului de intrare pe o arie mică (cu raza de 2-3 mm), sub forma unui
lizereu negricios;
− este determinată de depunerea elementelor reziduale (factori terŃiari preluaŃi de glonŃ) pe
tegument; se spală sub acŃiunea jetului de apă;
− are o formă rotundă sau ovalară în funcŃie de unghiul de tragere.
Stabilirea distanŃei de tragere în cazul împuscării cu glonŃ se face în funcŃie de prezenŃa pe
hainele sau pe corpul victimei a urmelor/leziunilor determinate de factorii secundari ai împuscării;
www.referat.ro
se pot deosebi trei situaŃii:
− împuscarea cu Ńeava lipită (descărcarea absolută sau împuscarea de la distanŃă nulă);
− împuscarea în limita de acŃiune a factorilor secundari (împuscarea de la distanŃă mică sau
apropiată, descărcarea relativă);
− împuscarea în afara limitei de acŃiune a factorilor secundari (împuscare de la distanŃă mare
sau îndepărtată).
8.2. Armele de foc cu alice
În cazul armelor de foc ce folosesc cartuse cu alice, pose sau mitralii, leziunile traumatice sunt
asemănătoare cu cele produse de proiectilul unic (glonŃ), cu specificarea că, în prima situaŃie, în
raport de distanŃa de tragere, pe corpul victimei se vor constata mai multe orificii mici.
Atât în cazul armelor de foc cu glonŃ, cât si al celor cu alice, din punct de vedere medico-legal
trebuie stabilit:
• dacă leziunile traumatice constatate sunt consecinŃa împuscării; uneori, plaga de intrare
poate fi confundată cu o plagă înŃepată (înjunghiată), dar prezenŃa „inelelor” este suficientă pentru
transarea diagnosticului;
• direcŃia de tragere; aceasta depinde de dispoziŃia celor 3 elemente specifice împuscării:
orificiul de intrare, canalul, orificiul de iesire;
• distanŃa de la care s-a tras:
− la armele cu glonŃ – în funcŃie de existenŃa urmelor determinate de factorii
secundari;
− la armele cu alice – în funcŃie de conul de împrăstiere.
• numărul si succesiunea împuscăturilor; în cazul împuscării cu mai multe proiectile se vor
căuta cu atenŃie urmele terŃiare;
• dacă împuscarea a avut loc în timpul vieŃii (si a determinat sau nu moartea) sau postmortem;
• în ce circumstanŃe se puteau produce leziunile/moartea persoanei respective (crimă,
sinucidere, accident sau disimularea unei alte cauze de deces).
9. MEDICINA LEGALĂ CLINICĂ
Obiectul acestui sector de activitate practică medico-legală constă în examinarea persoanei
(omul viu) si/sau a documentelor medicale ce aparŃin acesteia.
Examinarea medico-legală, efectuată la solicitarea organelor abilitate sau a persoanelor, poate
fi realizată de către:
− un medic legist;
− o comisie medico-legală, formată din cel puŃin 3 medici legisti;
− o comisie medico-legală interdisciplinară (numită si comisie medico-legală extinsă sau
lărgită), alcătuită din minim 3 medici legisti si alŃi medici de diferite specialităŃi medicale
(cardiologi, neurologi, psihiatri etc.), în funcŃie de patologia pe care o prezintă persoana examinată;
− o comisie medico-legală specială cum este cazul comisiei medico-legale psihiatrice sau
pentru amânarea/întreruperea executării pedepsei sau suspendarea urmăririi penale/judecăŃii
pe motiv de boală.
Documentele ce pot fi emise, după examinarea clinică în cadrul instituŃiei medico-legale,
sunt: certificatul medico-legal, raportul de constatare medico-legală, raportul de expertiză medicolegală,
raportul de nouă expertiză medico-legală si avizul.
www.referat.ro
9.1. Certificatul medico-legal (C.M.L.)
– este redactat la solicitarea persoanelor;
− solicitarea pentru efectuarea unui certificat medico-legal poate fi făcută numai la instituŃia
medico-legală pe raza căreia se află domiciliul persoanei respective;
− în cazul examinărilor posttraumatice, prin certificatul medico-legal se poate susŃine
existenŃa doar a leziunilor traumatice recente, cu corespondent tegumentar (echimoze,
excoriaŃii, plăgi etc.), care pot fi observate de medicul legist;
− are aceeasi valoare probatorie cu a unui raport de expertiză sau de constatare medicolegală;
− se eliberează numai persoanei care l-a solicitat, în baza unui act de identitate.
9.2. Raportul de constatare medico-legală (R.C.M.L.)
− este întocmit la solicitarea organelor de urmărire penală sau a instanŃelor de judecată;
− solicitarea raportului de constatare medico-legală se va face cu respectarea principiului
competenŃei teritoriale;
− se poate dispune (conf. art. 112 si 114 C. pr. pen.):
• numai în faza de urmărire penală;
• când există pericolul de dispariŃie a unor mijloace de probă (leziuni traumatice recente) sau a
schimbării unor situaŃii de fapt (intoxicaŃia etilică acută, starea determinată de consumul de droguri,
viol etc.), ori când este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei;
− raportul de constatare medico-legală va fi remis numai organului de urmărire
penală/instanŃei de judecată care l-a solicitat.
Când se apreciază că R.C.M.L. nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise se
poate dispune refacerea sau completarea raportului de constatare ori efectuarea unui raport de
expertiză medico-legală (art. 115 alin. 2 C. pr. pen.).
9.3. Raportul de expertiză medico-legală (R.E.M.L.)
− este întocmit la solicitarea organelor de urmărire penală sau a instanŃelor de judecată;
− solicitarea raportului de expertiză medico-legală se va face cu respectarea principiului
teritorialităŃii;
− se poate dispune (conf. art. 116-125 C.pr.pen. si art. 201 si următoarele C.pr.civ.):
• în oricare din fazele procesului penal sau civil când, pentru lămurirea unor fapte sau
împrejurări ale cauzei (în vederea aflării adevărului), sunt necesare cunostinŃele unor experŃi;
• indiferent de perioada de timp care a trecut de la producerea leziunilor traumatice;
– raportul de expertiză medico-legală se trimite numai organului de urmărire penală/instanŃei
de judecată care l-a solicitat.
Atunci când se apreciază că expertiza nu este completă se poate dispune efectuarea unui
supliment de expertiză (art. 124 alin.1 – C.pr.pen.).
9.4. Raportul de nouă expertiză medico-legală (R.N.E.M.L.)
În conformitate cu prevederile art. 125 C.pr. pen., si art. 212 C.pr. civ., dacă instanŃa de
judecată sau organul de urmărire penală are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului
de expertiză, dispune efectuarea unei noi expertize.
9.5. Avizul
Avizul este actul întocmit de Comisia superioară medico-legală sau de Comisia de control si
avizare a actelor medico-legale, la soli-citarea organelor judiciare, prin care este verificat din punct
de vedere stiinŃific, un document medico-legal.
9.5.1. Avizul Comisiei medico-legale de control si avizare
www.referat.ro
Această comisie, impropriu denumită în legislaŃie Comisia de avizare si control (deoarece
documentele supuse avizului iniŃial sunt controlate si ulterior, dacă sunt întrunite condiŃiile
stiinŃifice de valabilitate sunt avizate si nu invers!):
− îsi desfăsoară activitatea numai în cadrul institutelor de medicină legală (I.N.M.L. „Mina
Minovici” – Bucuresti, I.M.L. Craiova, I.M.L. Tg. Mures, I.M.L. Cluj-Napoca, I.M.L. Timisoara
si I.M.L. Iasi);
− este formată din:
• presedinte – directorul institutului respectiv de medicină legală;
• membrii – 4 medici legisti cu experienŃă, din acelasi institut de medicină legală
− avizul Comisiei de control si avizare medico-legală trebuie redactat în cel mult 30 de zile de
la primirea adresei de solicitare;
9.5.2. Avizul Comisiei superioare medico-legale
Această comisie:
– îsi desfăsoară activitatea numai în cadrul I.N.M.L. „Mina Minovici” – Bucuresti;
– este alcătuită din:
• directorul general al I.N.M.L. „Mina Minovici” – Bucuresti
• directorul adjunct medical al I.N.M.L. „Mina Minovici”– Bucuresti;
• directorii celorlalte institute de medicină legală;
• sefii disciplinelor de profil din facultăŃile acreditate din cadrul centrelor medicale
universitare;
• seful disciplinei de anatomie-patologică din cadrul U.M.F. „Carol Davila” Bucuresti;
• profesori universitari – sefi de disciplină din diferite specialităŃi medicale (neurologie,
ortopedie, oftalmologie etc.) precum si specialisti recunoscuŃi din alte domenii ale stiinŃei cooptaŃi
la lucrările Comisiei superioare si care pot contribui la lămurirea problemelor ridicate de specificul
lucrării respective;
• 4 medici legisti cu experienŃă din cadrul I.N.M.L. „Mina Minovici” (nominalizaŃi de
conducerea institutului si prezentaŃi spre validare Consiliului superior de medicină legală).
− avizul Comisiei superioare medico-legale trebuie redactat în cel mult 40 de zile de la
primirea solicitării;
10. ELEMENTE DE TRAUMATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ
Traumatologia constituie, pe drept cuvânt cel mai frecvent do-meniu al activităŃii medicolegale
cu implicaŃii atât în sectorul clinic, de investigare a persoanei cât si în cel prosectural, asupra
cadavrului.
10.1. Clasificarea agenŃilor traumatici
AgenŃii traumatici pot fi:
• mecanici: corpuri contondente (piatră, pumn);
• fizici: temperatura, electricitatea etc.;
• chimici: substanŃe toxice, medicamente etc.;
• biologici: animale, virusuri, bacterii etc.;
• psihici – acŃiunea lor asupra organismului uman nu poate fi probată numai de către medicul
legist.
www.referat.ro
10.2. Obiectivele expertizei medico-legale
în traumatismele nemortale
1. Demonstrarea realităŃii traumatismului afirmat de victimă; acest lucru poate fi susŃinut în
mod obiectiv (în documentul redactat de către medicul legist) prin:
a) evidenŃierea leziunilor traumatice;
b) aprecierea vechimii acestora (dacă se puteau produce la data menŃionată de victimă);
c) stabilirea fondului organic patologic, preexistent traumatismului (uneori, leziunile
patologice sunt prezentate de victime ca fiind traumatice).
2. Obiectivarea circumstanŃelor de producere a leziunilor traumatice, ceea ce presupune:
a) estimarea caracteristicilor agentului traumatic în funcŃie de particularităŃile leziunilor
traumatice decelate (formă, mărime etc.);
b) stabilirea mecanismelor de producere (lovire activă, lovire pasivă, zgâriere etc.);
c) aprecieri asupra împrejurărilor/circumstanŃelor în care s-au produs leziunile traumatice
(agresiune, accident etc.).
3. Stabilirea cauzalităŃii medico-legale, respectiv a:
– legăturii de cauzalitate:
imediată – necondiŃionată;
a) primară sau directă:
mediată – condiŃionată de
fondul patologic
preexistent;
b) secundară sau indirectă;
c) terŃiară sau asociativă (dublu condiŃionată)
– raportului de cauzalitate.
4. Evaluarea gravităŃii leziunilor traumatice sau a consecinŃelor acestora pe baza criteriilor
medico-legale care permit încadrarea juridică a faptei infractorului în conformitate cu prevederile
Codului penal.
10.3. Criteriile medico-legale de evaluare a gravităŃii unui traumatism nemortal (asupra
persoanei)
Criteriile medico-legale prevăzute de Codului penal, prin care numai medicul legist poate
evalua gravitatea unui traumatism asupra organismului uman sunt:
10.3.1. Numărul de „zile de îngrijire medicală”
Reprezintă numărul de zile prin care se estimează în mod direct, din punct de vedere medicolegal,
gravitatea unei/unor leziuni sau boli posttraumatice; stabilirea numărului de „zile de îngrijire
medicală”, Ńine cont de:
• criteriul diagnostic – timpul, localizarea, mărimea si numărul leziunilor traumatice;
• criteriul terapeutic – pronostic (recuperator) – perioada de timp necesară aplicării unei
terapii (medicamentoase, chirurgicale, recuperatorii) în ambulatoriu sau prin internare în spital –
pentru leziunea traumatică respectivă;
• criteriul antecedentelor patologice – starea de sănătate existentă anterior traumatismului
suferit de victimă; „terenul” pacientului/victimei este determinat de vârstă, boli preexistente, stare de
nutriŃie, sex etc.
10.3.2. Infirmitatea
Defineste o vătămare corporală gravă, parŃială sau totală (completă), cu caracter permanent,
de ordin morfologic, funcŃional sau morfo-funcŃional, ce produce un handicap fizic sau psihic, care
www.referat.ro
generează persoanei respective o stare de inferioritate.
Handicapul fizic este reprezentat prin:
• pierderea unui organ si/sau încetarea sau diminuarea semnificativă si permanentă a
funcŃionalităŃii acestuia;
• pierderea sau reducerea semnificativă si permanentă a unui simŃ;
• lipsa unui segment corporal (a unei părŃi corporale) si/sau paralizia ori alterarea
semnificativă (permanentă) a sensibilităŃii locale.
Handicapul psihic are un substrat organic obiectivabil (cicatrice meningo-cerebrală, epilepsia
posttraumatică etc.).
10.3.3. Pierderea unui organ
Acest criteriu, desi menŃionat ca independent în C. pen. (art. 182), din punct de vedere medicolegal
reprezintă o modalitate de manifestare a infirmităŃii; prin caracterul de permanenŃă a
consecinŃei posttraumatice, „pierderea de organ” se consideră infirmitate.
Prin organ înŃelegem acea porŃiune corporală reprezentată printr-o formaŃiune anatomică cu o
topografie precisă, cu structură bine diferenŃiată si individualizată, formată dintr-un Ńesut specific,
cu o vascularizaŃie si o inervaŃie proprie, ce îndeplineste – în mod independent sau împreună cu un
alt organ de acelasi fel ori diferit sau împreună cu un alt Ńesut – o anumită funcŃie si prin a cărui
protezare, înlocuire – în caz de necesitate – nu se mai poate reface statusul anatomo-funcŃional
iniŃial (natural) si se induce/favorizează apariŃia fenomenelor de incompatibilitate
(histoincompatibilitate).
Această definiŃie a organului a fost redată pentru a se putea înŃelege diferenŃa dintre noŃiunile
de parte corporală si respectiv de organ, astfel încât si din punct de vedere juridic pierderea
unui/unor dinŃi (părŃi corporale dar nu organe!) să nu mai fie considerată drept pierdere de organ.
10.3.4. Pierderea unui simŃ
Acest criteriu, desi menŃionat ca independent în C.pen. (art. 182), din punct de vedere medicolegal
reprezintă o modalitate de manifestare a infirmităŃii; prin caracterul de permanenŃă a
consecinŃei posttraumatice, „pierderea unui simŃ” se consideră infirmitate.
SimŃul este o funcŃie a organismului prin care se recepŃionează si se prelucrează anumiŃi
excitanŃi (stimuli) din mediul extern sau intern, sub formă de senzaŃie constientă.
10.3.5. Încetarea funcŃionării unui simŃ sau organ
Acest criteriu, desi menŃionat sub forma unui criteriu independent în C.pen. (art. 182), din
punct de vedere medico-legal reprezintă o modalitate de manifestare a infirmităŃii; prin caracterul
de permanenŃă a consecinŃei posttraumatice, „încetarea funcŃionării unui simŃ sau organ” face deci
parte din infirmitate.
10.3.6. SluŃirea
Defineste o vătămare corporală gravă, constând într-o deformare evidentă, obiectivă, cu
caracter permanent si substrat morfologic care, indiferent de localizare, alterează aspectul estetic,
armonios nativ, al unei regiuni anatomice, punând persoana respectivă în condiŃii de inferioritate.
10.3.7. Punerea în primejdie a vieŃii persoanei
În conformitate cu cerinŃa legii penale, se consideră că o leziune traumatică a pus în primejdie
viaŃa unei persoane atunci când există pericolul cert – iminent, imediat, tardiv – ca acea leziune să
determine moartea, în lipsa unui tratament (medical) adecvat, indiferent de reactivitatea, uneori
crescută, a organismului traumatizat, care face ca pericolul letal să fie depăsit fără aplicarea
terapiei/asistenŃei medicale necesare.
10.3.8. Avortul posttraumatic
www.referat.ro
Acest criteriu medico-legal indirect, mai rar folosit în activitatea practică, se referă la
întreruperea cursului normal al sarcinii (indiferent de vârsta produsului de concepŃie) si
expulzia/extragerea fătului, ca o consecinŃă directă a traumatismului exercitat asupra unei femei
gravide aflate în imposibilitatea de a se apăra.
11. AGENłII TRAUMATICI MECANICI
11.1. GeneralităŃi
În această categorie se înscriu agenŃii traumatici duri, solizi, care produc leziuni traumatice
datorită energiei lor cinetice, venind în contact nemijlocit cu corpul uman, în cadrul unei acŃiuni
violente.
Clasificarea agenŃilor traumatici mecanici
1. corpuri contondente:
– în funcŃie de forma suprafeŃei de impact:
• cu suprafaŃă plană: triunghiulară, pătrată, dreptunghiulară, rotundă etc.;
• cu suprafaŃă încurbată, cilindro-sferică;
– în funcŃie de relieful suprafeŃei de impact:
• cu suprafaŃă netedă-regulată;
• cu suprafaŃă rugoasă-neregulată, colŃuroasă.
– în funcŃie de dimensiunile suprafeŃei de impact:
• cu suprafaŃă de lovire mică (sub 16 cm2)
• cu suprafaŃă de lovire mai mare (peste 16 cm2);
2. obiecte/instrumente/arme ascuŃite (denumite si „arme albe”, deoarece reflectă lumina):
– obiecte înŃepătoare, cu un vârf ascuŃit: acul, cuiul, sula etc., sau cu mai multe vârfuri:
furculiŃa, furca etc.;
– obiecte tăietoare, cu una (de regulă) sau mai multe lame ascuŃite: briciul, lama, cuŃitul de
masă etc.;
– obiecte înŃepătoare-tăietoare, cu vârf si lamă ascuŃită (unele arme pot avea mai multe
lame tăietoare – bi sau poli tăietoare): briceagul, pumnalul, sisul, foarfeca, cuŃitul de bucătărie.
– obiecte tăietoare-despicătoare, cu o lamă ascuŃită si corp masiv: topor, satâr, sapă.
3. proiectile, caracterizate prin dimensiuni mici, dar cu viteză de deplasare mare.
ModalităŃi de realizare a leziunilor traumatice
1. lovire activă – lovire cu corp dur; întâlnită mai ales în circumstanŃele unei agresiuni, lovirea
activă generează leziuni traumatice localizate numai în zona de impact;
2. lovire pasivă – lovire de corp dur; leziunile traumatice produse prin cădere (cea mai
frecventă împrejurare în care este incriminată lovirea pasivă) se caracterizează prin:
• localizare în special la nivelul proeminenŃelor: coate, genunchi, menton, nas, frunte etc.;
• caracterul bipolar la examenul intern (mai evident în cazul leziunilor traumatice craniocerebrale),
respectiv prezenŃa leziunilor traumatice si în regiunea impactului primar si în zona
opusă acesteia, prin mecanismul de contralovitură.
3. comprimare-strivire-zdrobire între două corpuri/planuri dure;
4. înŃepare-înjunghiere cu un obiect dur ascuŃit de tip înŃepător sau înŃepător-tăietor;
5. tăiere-secŃionare-despicare prin acŃiunea unui obiect dur ascuŃit de tip tăietor, tăietordespicător
sau înŃepător-tăietor;
6. smulgere-rupere;
7. târâre (frecare)-zgârâiere;
8. împuscare;
9. suflul exploziei – „blast injuries.”
www.referat.ro
11.2. Leziunile traumatice elementare
Denumite si leziuni traumatice primare sau superficiale, aceste leziuni, se caracterizează prin
faptul că interesează pielea (tegumentul sau învelisul cutanat al corpului uman, format din 3
straturi: epiderm, derm si hipoderm) si (uneori) straturile imediat subcutanate.
În funcŃie de menŃinerea sau nu a integrităŃii tegumentului, aceste leziuni traumatice pot fi
fără sau cu soluŃie de continuitate tegumentară.
11.2.1. Leziuni traumatice elementare fără soluŃie de continuitate
Se caracterizează prin:
• se produc printr-un mecanism vascular;
• de regulă nu sunt periculoase pentru viaŃa victimei;
• se vindecă fără a lăsa urme pe piele.
11.2.1.1. Echimoza (vânătaia sau sufuziunea sanguină) – leziune traumatică elementară fără
soluŃie de continuitate, de coloraŃie iniŃial rosietică dar care se modifică în timp si care nu dispare la
digito-presiune.
Vechimea unei echimoze (data la care s-a produs) poate fi apreciată în funcŃie de modificările
de culoare pe care aceasta le par-curge în timp.
11.2.1.2. Hematomul – leziune traumatică elementară fără soluŃie de continuitate ce se
prezintă iniŃial cu o coloraŃie rosietică-violacee, pe fond tumefiat, indurat, si care nu dispare la
presiune digitală.
Culoarea evoluează în timp mult mai lent decât în cazul echimozei, dar parcurge aceleasi
etape.
11.2.2. Leziuni traumatice elementare cu soluŃie de continuitate (cu pielea ruptă)
Se caracterizează prin:
• din punct de vedere etiopatogenetic, mecanismul constă în întreruperea continuităŃii
tegumentare, prin orice modalitate: zgârâiere, înŃepare, tăiere etc.;
• au gravitate mai mare; uneori provoacă decesul victimei;
• de regulă se vindecă cu sechele, cele mai frecvente fiind cicatricile.
11.2.2.1. ExcoriaŃia – leziune traumatică elementară cu soluŃie de continuitate ce se
caracterizează prin distrugerea straturilor superficiale ale pielii.
Din punct de vedere al terminologiei medico-legale, deosebim:
• leziunea liniară – excoriaŃia sau zgârietura;
• leziunea întinsă în suprafaŃă – zona excoriată sau jupuitura.
11.2.2.2. Plaga (rana) – leziune traumatică elementară cu soluŃie de continuitate ce se
caracterizează prin distrugerea tuturor straturilor pielii.
Clasificarea plăgilor:
A. în funcŃie de adâncime:
• plăgi superficiale;
• plăgi profunde:
– nepenetrante;
– penetrante (în cavităŃile naturale) care pot fi perforante, ce pătrund într-un organ sau Ńesut
sau transfixiante, care traversează organul sau Ńesutul respectiv.
B. din punct de vedere medico-legal si criminalistic (cu conotaŃie juridică), se pot deosebi:
• plăgi de atac, care vizează anumite regiuni ale corpului victimei;
• plăgi de apărare, ca urmare a încercărilor victimei de a se apăra:
– ofensive sau plăgi de apărare activă;
– defensive sau plăgi de apărare pasivă.
www.referat.ro
C. în funcŃie de aspectul morfologic (în activitatea practică medico-legală si criminalistică,
plăgile sunt denumite în funcŃie de agentul traumatic sau de mecanismul de producere):
1. plaga contuză sau plaga zdrobită; se produce, de regulă, prin lovire cu sau de un corp dur.
În funcŃie de mecanismul de producere se pot deosebi mai multe timpuri de plăgi contuze:
a) plaga plesnită;
b) plaga strivită;
c) plaga muscată – produsă de om sau de animal;
d) plaga smulsă ce poate apărea sub forma plăgii scalpate – plăgii sfâsiate;
2. plaga înŃepată (înŃepătura ori împunsătura) este rezultatul acŃiunii agenŃilor traumatici
duri, cu vârful ascuŃit, printr-o manevră de împingere sau de împingere-răsucire.
3. plaga tăiată este produsă de obiecte vulnerante dure, cu lamă ascuŃită (tăietoare), printr-o
acŃiune combinată de apăsare-alunecare pe suprafaŃa corpului (tegumentului).
4. plaga înŃepat-tăiată sau plaga înjunghiată.
5. plaga despicată (tăiată-despicată) este rezultatul acŃiunii unor obiecte dure, grele,
prevăzute cu o lamă tăietoare (mai mult sau mai puŃin ascuŃită), numite si instrumente contondenttăietoare.
12. CĂDEREA
Căderea reprezintă o împrejurare de producere, în mod pasiv, a leziunilor traumatice prin
agenŃi traumatici mecanici, ce constă în schimbarea poziŃiei corpului astfel încât o parte a acestuia
se izbeste cu violenŃă de (un) plan(ul) de susŃinere, fără miscări coordonate.
Căderea se poate produce:
− pe acelasi plan de sprijin, denumită de unii autori si cădere simplă;
− de la mică înălŃime, de regulă de până la 2-3 m (diferenŃa dintre acest tip de cădere si prima
citată constă în gravitatea leziunilor traumatice constatate);
− de la înălŃime (mare), denumită si precipitare;
Leziunile traumatice ce pot fi produse prin mecanism direct (primar, secundar si mediat) sau
indirect, au următoarele caracteristici:
a) în căderea pe acelasi plan sau de la înălŃime mică:
• sunt unipolare adică sunt situate pe o singură parte a corpului;
• sunt localizate, de regulă, pe părŃile proeminente;
• sunt superficiale;
• nu sunt periculoase pentru viaŃă.
b) în căderea de la înălŃime (precipitare):
• sunt multipolare, fiind întâlnite, în funcŃie de mecanismele prin care se produc, pe mai multe
regiuni ale corpului;
• sunt numeroase;
• sunt variate;
• sunt grave, frecvent fiind mortale;
• de cele mai multe ori, se constată o discrepanŃă între leziunile traumatice externe (de mică
amploare) si cele interne (grave: rupturi de organe, fracturi etc.).
13. TRAUMATISMELE DE TRAFIC
Prin traumatism de trafic (rutier, feroviar etc.) se înŃelege orice traumatism, asupra
organismului uman, obiectivat prin leziuni traumatice, produs de sau în mijloacele de transport.
13.1. Mecanisme de producere a leziunilor traumatice la pietoni
www.referat.ro
Leziunile traumatice pot fi produse prin mecanisme simple, asociate si complexe.
13.1.1. Mecanisme simple
A.1. lovire; leziunile traumatice, de regulă, de mică gravitate (echimoze, excoriaŃii, plăgi si
doar excepŃional fracturi) sunt unipolare – se întâlnesc, în mod frecvent, pe partea laterală sau
posterioară a corpului, acolo unde a avut loc impactul (lovirea corpului) cu o parte a
autovehiculului.
A.2. cădere; acest mecanism operează în cazul opririi sau pornirii bruste a (auto)vehiculului.
A.3. proiectare, ce poate avea loc fie în interiorul autovehiculului fie în exterior.
A.4. comprimare; acest mecanism presupune strivirea corpului între o parte a
(auto)vehiculului si o altă suprafaŃă dură: sol, perete, copac, alt (auto)vehicul etc.
A.5. târâre; acesta este un mecanism mai rar întâlnit în mod singular (de regulă se citează în
cadrul mecanismelor asociate sau complexe), ce constă în agăŃarea victimei de o parte a
(auto)vehiculului si târârea acesteia pe o distanŃă oarecare.
A.6. călcare; acest mecanism presupune trecerea sistemului de rulare (roŃi, senile) al
(auto)vehiculului peste victimă.
13.1.2. Mecanisme asociate
Asa cum reiese si din denumire, în acest caz în geneza leziunilor traumatice se regăsesc
grupate două mecanisme simple. Cele mai frecvente mecanisme asociate sunt:
• lovire-cădere;
• lovire-proiectare;
• proiectare-călcare;
• proiectare-comprimare;
• proiectare-târâre;
• călcare-comprimare;
• călcare-târâre etc.
13.1.3. Mecanisme complexe
Mecanismele complexe reunesc 3 sau mai multe mecanisme simple.
Leziunile traumatice produse prin mecanisme complexe se caracterizează prin:
− gravitate mare, în majoritatea cazurilor victimele decedând;
− prezenŃa obligatorie a leziunilor osteo-articulare;
− multipolaritate; de altfel, distribuŃia pe mai multe planuri a leziunilor traumatice face ca
individualizarea fiecărui mecanism (simplu) în parte să fie imposibilă.
13.2. Mecanisme de producere a leziunilor traumatice la ocupanŃi
Leziunile traumatice se caracterizează prin:
− interesează, cu precădere, ansamblul cap-gât-torace;
− părŃile noi sunt mai afectate decât oasele la membrele pelvine si invers la membrele
toracice.
13.2.1. La conducătorul auto se descriu:
(1) „sindromul volanului”;
(2) „sindromul bordului”;
(3) „sindromul parbrizului”;
(4) „sindromul centurii de siguranŃă”.
13.2.2. La pasagerul din dreapta-faŃă se descriu:
(1) „sindromul bordului”;
www.referat.ro
(2) „sindromul parbrizului”;
(3) „sindromul centurii de siguranŃă”;
(4) „pseudosindromul volanului”.
13.2.3. Pasagerul din spate este mai protejat, iar leziunile traumatice, care au ca mecanism
comprimarea sau proiectarea în scaunul din faŃă sau peste ocupantul locului din faŃă, vor interesa,
în mod dominant, capul si genunchii.
14. AGENłII TRAUMATICI FIZICI
În activitatea practică medico-legală, în mod frecvent pot fi constatate consecinŃele acŃiunii
următorilor factori – agenŃi traumatici fizici:
– temperatura;
– presiunea atmosferică;
– radiaŃiile;
– electricitatea.
14.1. Temperatura
AcŃiunea nocivă a temperaturii crescute sau scăzute se manifestă asupra organismului uman
atât pe plan local cât si pe plan general.
14.1.1. Temperatura înaltă
Temperatura înaltă sau termoagresiunea poate determina:
− la nivel local: arsuri realizate prin contact direct sau indirect cu agentul termovulnerant
solid, lichid sau gazos.
− la nivel general: hipertermie ce se poate manifesta prin mai multe entităŃi clinice si care, în
final, poate determina decesul.
14.1.2. Temperatura scăzută
Temperatura scăzută, frigul sau crioagresiunea determină:
− la nivel local: degerături, produse prin acŃiunea rapidă a frigului;
− la nivel general: hipotermie care, după parcurgerea fazelor de reacŃie, letargică si de comă,
poate determina decesul.
14.2. Presiunea atmosferică
Presiunea atmosferică, ce însumează presiunile parŃiale ale gazelor componente si care, la
nivelul mării, este de 760 mmHg, devine periculoasă pentru organismul uman fie când creste
excesiv, fie când scade prea mult.
14.2.1. Presiunea atmosferică scăzută, în cazul expunerii de scurtă durată, determină:
− răul de munte; apare la persoanele ce fac ascensionări montane la altitudini de aproximativ
2500-3000m;
− răul de altitudine, ce se manifestă la aproximativ 6000-7000 m, nu este influenŃat de efort,
cauza apariŃiei sale fiind numai scăderea concentraŃiei de O2.
14.2.2. Presiunea atmosferică crescută
Manifestările determinate de presiunea atmosferică crescută sunt consecinŃa modificărilor
concentraŃiei N2:
– la coborârea în adâncuri pot apărea:
• narcoza hiperbară sau beŃia adâncurilor prin depozitarea N2, în formă lichidă, în
Ńesuturile bogate în grăsimi (creier);
www.referat.ro
• barotrauma cu manifestări în sfera otică (spargerea timpanului), pulmonară (rupturi)
si sinusală (hemoragie);
– la ascensionare, când N2 revine din starea lichidă în cea gazoasă se poate produce boala de
cheson sau embolia de ridicare/ascensionare.
14.3. RadiaŃiile
Având efecte sonogene dar si patogene asupra omului, radiaŃiile – ubicuitare în mediul
înconjurător – se caracterizează prin energie, frecvenŃă si lungime de undă, au o viteză de deplasare
în vid de 300 000 km/s si pot fi clasificate, în funcŃie de intensitatea efectelor produse, în radiaŃii:
ionizante, neionizante.
14.4. Curentul electric
Agresiunea electrică (naturală sau artificială) asupra organismului uman poartă denumirea de
electrotraumă. Electrotrauma artificială este cunoscută si sub denumirea de electrocutare si se
poate prezenta sub două aspecte:
• electrocutare mortală sau electrocuŃie;
• electrocutare nemortală sau electrizare.
Leziunile electrotraumei ce pot fi decelate la examinarea medico-legală sunt:
– marca electrică;
− arsura electrică;
− metalizarea electrică;
− edemul electrogen;
− epidermoliza;
− metacromazia.
15. INTOXICAłIA ACUTĂ CU ALCOOL ETILIC
Alcoolul poate pătrunde în organism pe cale respiratorie, transcutanată (transmucoasă) si, în
special, pe cale digestivă, prin ingestie.
AbsorbŃia digestivă are loc, în principal, la nivelul stomacului si duodenului (viteza de
absorbŃie depinde de prezenŃa alimentelor în stomac); după absorbŃie, alcoolul este vehiculat de
sânge.
Cantitatea (concentraŃia) de alcool din sânge exprimată în grame la litru (g ‰) defineste
alcoolemia.
Dinamica alcoolului etilic în organism poate fi redată grafic sub forma curbei de alcoolemie.
RepartiŃia alcoolului în organism este inegală, fiind direct proporŃională cu conŃinutul
diverselor organe si Ńesuturi în apă si invers proporŃională cu conŃinutul acestora în grăsimi.
Cea mai mare parte a alcoolului din sânge este metabolizată în ficat (doar o cantitate redusă
este transformată si extrahepatic: în rinichi, muschi, pancreas etc.). În ficat, există trei căi de
biotransformare a alcolului etilic: o cale principală si două secundare, ce intră în acŃiune atunci
când calea principală este suprasolicitată.
Alcoolul etilic se elimină din organism:
• 90-95 % metabolizat în ficat, sub formă de H2O si CO2;
• 5-10% netransformat, ca atare, prin urină (2-4%), alcooluria reprezintă cantitatea/
concentraŃia de alcool din urină, exprimată în grame la litru (g ‰) – prin aerul expirat (3-7%), prin
transpiraŃie, salivă, lapte.
IntoxicaŃia acută cu alcool etilic parcurge următoarele faze:
a) alcoolemie sub 0,5 g‰ (cu limite între 0,3-0,8 g‰): beŃie infraclinică;
www.referat.ro
b) alcoolemie între 0,5-1,5 g‰: beŃia usoară sau faza de excitaŃie;
c) alcoolemie între 1,5-2,5 g‰: beŃia propriu-zisă sau faza medico-legală ori infractogenă;
d) alcoolemia peste 2,5 g‰: beŃia gravă sau faza comatoasă.
În unele cazuri, când cantitatea de alcool etilic ingerată a fost însemnată, starea de comă poate
fi urmată, la o alcoolemie mai mare de 4 g‰, de moarte.
16. COMPORTAMENTUL DUPLICITAR
Comportamentul reprezintă ansamblul reacŃiilor de răspuns ale fiinŃei umane la un anumit
stimul din mediu, în funcŃie de particularităŃile personalităŃii individului respectiv.
Schematic putem dicotomiza comportamentul duplicitar în:
– simulare: latura inventiv-pozitivă;
– disimulare: latura inventiv-negativă.
16.1. Simularea
Simularea ar putea fi definită ca o manifestare comportamentală a conduitei duplicitare, ce
constă în încercarea constientă si premeditată de a provoca, imita sau exagera unele tulburări
morbide sau boli psihice/somatice, în scopul de a obŃine diferite avantaje materiale sau morale ori
pentru a se sustrage de la anumite obligaŃii sociale sau de la executarea pedepsei.
Simularea, denumită si pantomimie (Dieulafoy), se poate prezenta sub următoarele forme:
(1) simulare creatoare, caracterizată prin faptul că subiectul îsi provoacă:
– o boală;
− (auto)mutilarea.
(2) simulare exagerare, la rândul său cu două forme de manifestare:
a) simulare amplificatoare, în care subiectul îsi prezintă mult mai amplu patologia pe care o
are în realitate;
b) suprasimularea, în care persoana respectivă, pe lângă faptul că accentuează, în mod
deliberat, patologia reală existentă, adaugă simptome noi;
(3) simulare perseverare sau metasimulare (simularea fixatoare) al cărei element distinctiv
constă în faptul că subiectul – după ce s-a vindecat (examinările medicale si investigaŃiile de
laborator confirmând acest lucru) – continuă să acuze aceleasi simptome pe care le avea atunci
când era bolnav.
Comportamentul simulant se poate exprima prin:
a) minciună (simulare verbală sau anamnestică);
b) mimică sau pantomimică (forme de comunicare nonverbală a stării psihice);
c) leziuni:
– traumatice ce se caracterizează prin:
• sunt dispuse, de regulă, în regiuni accesibile propriei mâini;
• în general, nu sunt periculoase pentru viaŃa subiectului;
• localizarea lor concordă cu scopul urmărit (spre exemplu, în cazul simulării unui viol, falsa
victimă va prezenta leziuni traumatice – excoriaŃii, echimoze – la nivelul coapselor si/sau sânilor);
• de cele mai multe ori se însoŃesc de leziuni traumatice de „ezitare” (de „încercare” sau de
„tatonare”; „lovitura martor”);
– patologice prin care se încearcă imitarea unei boli.
d) trucaje (în accepŃiune juridică – falsificare) ale unor documente medicale: adeverinŃe
medicale, foi de observaŃie (din spital), radiografii, ecografii ce aparŃin altor persoane etc.
16.2. Disimularea
Cea de-a doua ipostază a conduitei duplicitare trebuie înŃeleasă ca o manifestare
comportamentală ce constă în încercarea constientă si premeditată de a ascunde unele tulburări
morbide sau boli, în scopul de a obŃine diferite avantaje materiale sau morale sau pentru a se
www.referat.ro
sustrage de la anumite obligaŃii sociale ori de la executarea pedepsei.
În timp ce în simulare subiectul caută să convingă anturajul că este suferind, în disimulare el
încearcă contrariul si anume să simuleze normalitatea; asadar, individul suferă de o anumită
afecŃiune, dar pe care nu vrea să o facă cunoscută. Uneori, se poate ajunge la asa-numita disimulare
întârziată sau simularea simulaŃiei, când cel în cauză susŃine că, de fapt, atunci când a fost declarat
bolnav era sănătos, dar a păcălit medicii simulând boala.
17. EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PSIHIATRICĂ
Expertiza medico-legală psihiatrică reprezintă o activitate tehnico-stiinŃifică specifică
instituŃiei medico-legale ce constă în evaluarea stării psihice pentru a putea oferi justiŃiei un mijloc
de probă obiectiv, referitor la discernământul persoanei examinate, în vederea stabilirii
responsabilităŃii juridice a acesteia.
Responsabilitatea juridică (penală, civilă, administrativă etc.) una din formele responsabilităŃii
sociale (alături de responsabilitatea morală, politică, ecumenică etc.) defineste capacitatea unei
persoane de a-si asuma în totalitate obligaŃiile ce-i revin, în urma săvârsirii unui act sau fapt ilicit,
prin care se încalcă normele dreptului obiectiv-pozitiv si în consecinŃă de a putea fi supusă
sancŃiunii juridice pentru acŃiunile sau inacŃiunile sale prohibite, asupra cărora a putut decide în
mod liber, având reprezentarea consecinŃelor sociale ale acestora; rezumativ responsabilitatea
juridică semnifică posibilitatea de a aplica o sancŃiune juridică, pronunŃată de un magistrat (complet
de judecată) ca reprezentant al societăŃii, pentru conduita ilicită a unei persoane.
Discernământul (factorul intelectiv) reprezintă o funcŃie a capacităŃii psihice si semnifică
aptitudinea unei persoane de a înŃelege si aprecia critic conŃinutul si consecinŃele social-negative
ale actelor sau faptelor sale, deci de a putea distinge între bine si rău, la un moment dat si raportat
strict la o acŃiune sau inacŃiune prohibită de lege (prin care sunt aduse altor persoane prejudicii de
natură patrimonială sau personal-nepatrimonială, psihice sau fizice), fiind o sinteză între personalitate
si constiinŃă ce se realizează, reiterăm, la un anumit moment, cum ar fi, spre exemplu, în
momentul săvârsirii unei fapte penale (ex.: omor, delapidare, înselăciune etc.) sau al exercitării
unui drept subiectiv (ex.: întocmirea unui act de dispoziŃie – testament, contract de vânzarecumpărare
etc.).
Din definiŃiile menŃionate se poate deduce că responsabilitatea (termen juridic) nu este
sinonimă cu discernământul (termen psihiatric). Între responsabilitate si discernământ (dacă există
si actul sau faptul ilicit cauzator de prejudiciu) se poate stabili relaŃia:
R = D + Vp
(unde R = responsabilitate, D = discernământ, iar Vp = voinŃă proprie) care semnifică faptul că,
pentru a putea răspunde din punct de vedere juridic pentru actele sau faptele sale, pe care le-a
săvârsit provocând un prejudiciu, pe lângă discernământ (ca funcŃie a capacităŃii psihice), o
persoană trebuie să fi putut acŃiona cu voinŃă proprie, neinfluenŃată, să fi avut libertatea de acŃiune.
Expertiza medico-legală psihiatrică are următoarele particularităŃi:
1. este o activitate specifică instituŃiei medico-legale, efectuată de o comisie specială alcătuită
din:
• un medic legist (presedintele comisiei, care coordonează activi-tatea întregii comisii),
• doi medici de specialitate, ambii psihiatri (în cazul în care este examinat un minor, unul
dintre cei doi psihiatri poate fi specializat în neuropsihiatrie infantilă).
2. se poate efectua la solicitarea:
− organelor competente de urmărire penală sau a instanŃelor de judecată, printr-un document
oficial (ordonanŃă, rezoluŃie motivată, încheiere de sedinŃă); în această situaŃie este obligatorie
si trimiterea dosarului complet al cauzei;
www.referat.ro
− persoanei ori reprezentanŃilor legali ai acesteia, dar numai pentru stabilirea capacităŃii
psihice (discernământ) în vederea exercitării unui drept subiectiv prin întocmirea unui act de
dispoziŃie (testament, act de vânzare-cumpărare etc.);
3. expertiza medico-legală psihiatrică se realizează cu respectarea principiului competenŃei
teritoriale.
4. expertiza medico-legală psihiatrică se poate solicita numai pentru o singură speŃă (faptă
penală, act de dispoziŃie, punere sub interdicŃie) deoarece, asa cum am precizat, discernământul, ca
stare de fapt, trebuie demonstrat că a existat la un moment dat.
Discernământul unei persoane, la un moment dat (stabilit, asa cum am precizat, în urma
efectuării expertizei medico-legale psihiatrice), poate fi:
− păstrat – echivalează cu responsabilitatea, deci persoana respectivă are capacitatea psihică
de apreciere;
− scăzut – echivalează cu responsabilitatea atenuată sau limitată ori semiresponsabilitatea,
individul având capacitatea psihică de apreciere diminuată;
− absent (abolit) echivalează cu iresponsabilitatea.
18. PRUNCUCIDEREA
Pruncuciderea poate fi definită ca fiind: „ o formă atenuată de omor ce constă în uciderea
imediat după nastere a copilului nou-născut, de către mama sa naturală (care l-a născut – conform
accepŃiunii juridice) care se află într-o stare de tulburare psihică pricinuită de nastere.”
Pentru ca fapta prin care a fost suprimată viaŃa nou-născutului să poată fi încadrată în
conformitate cu prevederile Codului penal trebuie îndeplinite următoarele condiŃii:
1. subiectul pasiv si imediat trebuie să fie copilul nou-născut viu (în cazul acestei infracŃiuni
subiectul general si mediat este societatea care este lezată prin dispariŃia unuia din membrii săi);
obiectul material al infracŃiunii de pruncucidere îl constituie corpul viu al copilului nou-născut,
asupra căruia se exercită activitatea de ucidere.
2. uciderea copilului nou-născut să se realizeze imediat după nasterea acestuia.
3. subiectul activ nemijlocit si calificat este mama naturală a copilului.
4. mama naturală a nou-născutului să prezinte o tulburare psihică care să poată fi legată de
actul nasterii: dacă acea tulburare nu este pricinuită de nastere, fapta mamei va constitui una din
formele infracŃiunii de omor.
Pruncuciderea este o infracŃiune materială care se realizează printr-o activitate de ucidere în
timpul expulziei sau imediat după nasterea copilului, fără a avea importanŃă dacă nou-născutul s-a
detasat complet sau nu de corpul mamei, respectiv dacă s-a secŃionat cordonul ombilical sau dacă
placenta a fost expulzată. CerinŃa legii penale este îndeplinită numai dacă activitatea de ucidere este
urmată de moartea copilului (tentativa nu este pedepsită); deoarece legea nu specifică momentul
decesului copilului, nu are nicio relevanŃă faptul că acesta s-a produs imediat sau după un interval
de timp oarecare după nastere (uneori zile), atâta timp cât între activitatea de ucidere exercitată de
mamă si decesul nou-născutului se poate stabili o legătură de cauzalitate.
Activitatea de ucidere a nou-născutului se poate înfăptui prin:
− comisiune sau acŃiune, denumită si pruncucidere activă;
− omisiune sau inacŃiune, denumită si pruncucidere pasivă.
Din punct de vedere juridic, se consideră că pruncuciderea se săvârseste cu intenŃie (directă
sau indirectă); fiind determinată de starea de tulburare psihică indusă de nastere, intenŃia nu poate fi
decât spontană-instantanee.
După efectuarea autopsiei medicul legist va redacta raportul de autopsie, în concluziile căruia
trebuie să precizeze:
− vârsta copilului;
− dacă a fost născut viu;
www.referat.ro
− dacă a respirat;
− perioada de supravieŃuire extrauterină;
− dacă a primit îngrijiri postnatale;
− felul morŃii;
− cauza morŃii;
− leziunile traumatice constatate;
− legătura de cauzalitate dintre leziunile traumatice si deces;
− grupa de sânge sau alte determinări de laborator care să permită identificarea mamei.
