Caractere topografice
Cementul este un complex organomineral de origine mezenchimală care acoperă rădăcina dintelui de la coletul anatomic la apexul lui, asigurând fixarea fibrelor periodontale.
Caractere chimice
Cementul este constituit din substanţă organică 50-55% şi substanţă anorganică 45- 50%. Componenta organică este reprezentată de o materie fibrilară de natură colagenă, iar în compbziţia anorganică se întâlnesc diverse săruri minerale şi îndeosebi fosfaţi şi carbonaţi de calciu.
La nivelul apexului dintelui, cementul pătrunde prin orificiul apical, pe o distanţă de 0,5-1 mm, conturând acest orificiu.
Deşi reprezentarea componenetei anorganice este mai redusă în cement decât în dentină şi smalţ, dispoziţia structurală a sărurilor minerale sub forma de cristale de hidroxiapatită este mai concentrată la periferie.
Caractere morfofuncţionale
Cementul este constituit din punct de vedere morfologic din două componenete: cementul acelular (fibrilar) şi cementul celular. Din punct de vedere cronologic, cementul acelular se depune primul, din sacul dentar, prin apoziţie, fund denumit frecvent şi cement primar; cementul celular se formează ulterior, fund denumit şi cement secundar.
Cementul acelular, fibrilar sau primar acoperă dentina radiculară pe întreaga suprafaţă. El prezintă pe secţiune numeroase striaţiuni perpendiculare pe suprafaţa externă, care corespund traiectelor de inserţie ale fibrelor periodontale. Lipsit de celule, cementul fibrilar dispune de un sistem de canalicule fine, radiare, care asigură desfăşurarea proceselor metabolice.
Substanţa organică este alcătuită din filamente colagene reunite într-un reticul fin, cu ochiuri de mărimi variate, cuprinzând cristale minerale de volume diferite.
Substanţa organică a cementului fibrilar este mai densă la periferie decât la centru; ea are o dispoziţie stratificată caracteristică acestui tip de cement.
Cementul celular sau secundar se găseşte la periferia cementului acelular fund localizat predominant în zona apicală a rădăcinii şi la nivelul bifurcaţiei sau trifurcaţiei radiculare.
Cementul celular conţine numeroase spaţii lacunare orientate paralel cu suprafaţa (cementoplaste), spaţii în care îşi au sediul celule specializtae în formarea matricei organice a cementului. Aceste celule denumite cementoblaste se găsesc în diverse faze evolutive.
Lacunele sunt prevăzute cu numerose prelungiri canaliculare prin care comunică cu lacunele vecine; în aceste canalicule interlacunare se găsesc prelungiri citoplasmatice ale cementoblaştilor reunite preintr-un sistem complex de anastomoză.
La limita dintre cement şi dentină se evidenţiază o structură organică denumită stratul granular Tomes.
Această zonă are un aspect granular, fără limite precise, sub forma unor benzi cu margini anfractuase. Se sonsideră că acest strat de substanţă organică fibrilară, intercalată între cement şi dentină, este sediul unor procese metabolice complexe. La acest nivel au fost puse în evidenţă zone de comunicare între lacunele cementului şi canaliculele dentinare.
În structura cementului, în special componentele celulare, se găsesc mucopoli-zaharide acide, iar în zonele intercelulare şi în stratul granular Tomes predomină mucopolizaharidele neutre sau slab acide.
Fosfataza alcalină este prezentă în zonele de maxima activitate metabolică de la nivelul suprafeţei externe a cementului.
Principala caracteristică fiziologică a cementului este apoziţia continuă de noi straturi, spre deosebire de osul alveolar unde predomină, în condiţii fiziologice şi patologice, procese de rezorbţie.
Cementul de neoformaţie se structurează prin organizarea fibrelor de colagen fixate într-o matrice organică rezultată din polimerizarea mucopolizaharidelor. Astfel ia naştere substanţa cementoidă care se maturizează prin mineralizare.
Depunerea continuă de cement, proces caracteristic, este necesară pentru reataşarea unor fibre periodontale (fibre Scharpey). Astfel, depunerea continuă de cement este un proces biologic compensator, protector, care concură la menţinerea integritaţii parodonţiului de susţinere şi a funcţiilor sale în limite fiziologice.
Hiperplazia cementului se produce şi în condiţii de hipersolicitare a dintelui când apoziţia de cement se face neuniform pe suprafaţa rădăcinii, condiţie ce determină mărirea suprafeţei de inserţie parodontală contribuind la întărirea mecanismelor de susţinere a dintelui în alveola.
Inflamaţia parodontală determină şi ea o accelerare a depunerii de cement sub forma de hipercementoză ca fenomen reparator. Hipercementoza apare şi în afecţiuni generate ca maladia Paget.
În afară de apoziţie, cementul poate prezenta mai rar şi fenomene de rezorbţie. Rezorbţia se produce în traumatismele ocluzale violente, deplasări supradozate, transplantări, replantări, hipovitaminoze A şi D, tuberculoză, hipotiroidie, osteodistrofie fibroasă ereditară.
În concluzie, se constată că cementul radicular prezintă o serie de particularităţi funcţionale:
-este o componentă structurală a odontonului, bine integrată în morfologia şi funcţionalitatea celorlate componente
-are rol în fixarea dintelui în alveola
-prezintă procese metabolice importante pentru menţienrea integrităţii funcţionale a parodonţiului de susţinere
-este sediul unor modificări patologice în cursul parodontopatiilor marginale cronice.
